autor: Liliana Corobca Ce înseamnă o bursă/rezidență de creație în destinul unui scriitor? Este o bursă indispensabilă pentru cariera lui, este un scriitor mai bun dacă primește o bursă literară? Există multe așteptări și multe răspunsuri corecte și frumoase la aceste întrebări. Dar mai există și acele situații imprevizibile în decursul acestor burse, care intră apoi în cărți. N-am să uit niciodată ochii inteligenți ai mistrețului, devenit personaj în romanul Kinderland. Cum să explic ce puțină ficțiune există totuși în acea descriere care pare fantastică? Că plimbându-mă eu prin pădurea de la Stuttgart m-am trezit brusc cu un porc sălbatic în fața mea. Am stat nemișcați destul de mult față-n față, timp în care repertoriul meu muzical s-a epuizat și, în cele din urmă, mistrețul a traversat cărarea și a dispărut. Ce scriitor se poate lăuda că a cântat unui porc „Lume, lume, sooooro lume!”?  Ce noroc că dădusem peste un porc cu atâta simț estetic… Hotelul unde eram cazată la...

autor: Doru Ionescu Am început emisiunile „Remix“ în 2001, după ce în prealabil, circa un an, realizasem o serie de programe muzicale axate pe arhiva TVR – „Televiziunea, dragostea mea“. 10 ediții rock (că asta mi-i crucea), câte trei - patru jazz, folk și muzică ușoară. Căutam (haotic atunci) prin Arhiva Multimedia TVR și puneam deoparte filmări din anii ’60 – ’80; fondul era uriaș, forma se contura în momentul în care atingeam masa critică – arhivă și interviuri cu actanții (muzicienii), dar și ziariști, organizatori, redactori radio-TV. A mai existat un moment zero „Remix“ – documentarul (nu emisiunea documentară, difuzată o dată la două săptămâni) dedicat lui Cornel Chiriac. Poate personajul cel mai important dar, în fapt, și cel mai puțin  cunoscut. Pentru acesta din urmă, m-am documentat serios, am intervievat personaje numeroase, inclusiv din familie, am fost la Azuga la familia sa, unde am filmat artefacte foarte interesante, unele aduse de la Munchen după asasinarea DJ-ului...

autor: Bogdan Șerban Numim muzică alternativă totalitatea genurilor muzicale ce nu se regăsesc în mix-ul difuzat/expus de media tradițională (radio-TV) și este opțiunea la muzica de larg consum – prin muzică de larg consum înțelegând toate categoriile de muzică difuzate pe canalele mass-media tradiționale. Inclusiv muzica clasică se regăsește mai des și mai mult pe canalele de difuzare de largă audiență. Chiar și în mediul online, artiștii și produsele mainstream au mai multă popularitate, mai mulți view-eri, deci mai mulți consumatori. Avem de-a face cu celebra dilemă – ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Cercul vicios al distribuției – canalele audio-vizuale susțin că difuzează ce dorește publicul, dar publicul dorește/consumă ceea ce cunoaște! Aici e cuiul lui Pepelea: întocmai ca orice alt produs destinat consumului, și produsele muzicale trebuie „puse pe piață”, marketate. Dacă nu au loc pe piață, nu sunt cunoscute, deci nu vor fi cumpărate, consumate. Desigur, restrângem aria...

autor: Ion Bogdan Lefter Statutul precar al profesiunii scriitoricești în spațiul românesc pare să fie o fatalitate. Cu – firește – particularități de epocă, evoluții, progrese. Secolul XIX Firește că începuturile[1] – mai vechi, de Ev mediu tîrziu, ori de secol XIX, de pionierat pașoptist, în perioada de „copilărie” a literaturii autohtone, și de consolidare junimistă, la „tinerețea”-spre-„maturitate” a domeniului – n-aveau cum să fie însoțite de tratamentul administrativ și juridic acordat meseriei abia în societățile moderne avansate. În absența oricăror reglementări, scriitorii români de dinaintea secolului XX s-au descurcat cum au putut, mai degrabă pe cont propriu. Pasionați de ocupațiunea lor, dar plătiți prost sau deloc, neasistați legal sau sindical, au activat – e adevărat – adeseori în grupuri, în cercuri și cenacluri, în redacții de presă, de asemenea în cercuri politice de toate orientările, dar fără consecințe „sistemice” și protectoare în ordine strict literară, a...

Etienne Lonyai, cofondatorul și președintele Uniunii Fotografilor din România și unul dintre fotografii recunoscuți ai Bucureștiului începutului de secol XX, era de părere că «și fotografia, ca și pictura, o adevărată lucrare de artă, afară de tehnică, fotograful ca și pictorul trebuie să-i imprime personalitatea sa[…] Fotografului lipsindu-i […] coloritul va trebui ca din principalele tonuri ce se desprind din alb și negru ce-i pune la dispoziție negativul, să realizeze un portret desăvârșit. Portretul efectuat de un fotograf căreuia îi lipsește arta ți plastica, devine o simplă fotografie banală. După cum tabloul pictorului care nu a imprimat realul în lucrarea sa, devine o pânză mâzgălită, iar ca valoare, sub o fotografie banală. Prin urmare, în ambele îndeletniciri, în pictură ca și în fotografie trebuie să predomine Simțul, Arta și Talentul». Adrian-Silvan Ionescu- Fotografie și istoriografie-direcții și investigații, Editura Academie Române, Extras din : Revista Istorica ,...

La finalul secolului XIX, odată cu introducerea hârtiei în fotografie înscrisurile anexate fotografiei arătau numele fotografului, adresa atelierul și renumele fotografului redat de distincțiile primite. Suportul de hârtie era comandat, de cele mai multe ori, în ateliere vieneze; «întreaga compoziție publicitară (a fotografiei) ce includea pe lângă textul inserat armonios pentru a evidenția anumite pasaje, și ilustrații, elemente simbolice, ornamente fitomorfe etc. era imprimată pe cartoane cu flexibilitate redusă, pe care apoi fotografii își lipeau fotografiile[…] Această formă mobilă de reclamă, cu mare forță evocatoare a competențelor fotografului, a statutului studioului său, dar și a claității produsului oferit, prin implicita lui prezentare a reprezentat, din punct de vedere comercial și al competiției, chiar mai mult decât publicitatea în presă sau firma propriu-zisă a atelierului». Ana Iacob- Avangarda fotografilor din bucureşti. Repertoriul fotografiilor din patrimoniul...

«Metteurului en scène i se cere pe lângă multă abnegație și o cultură întinsă, o cunoaștere a sufletului omenesc tot așà de mare, ba mai mare poate decât a actorului[…] Câte odată punerea în scenă este făcută mai dinainte, ca o schemă a tuturor mișcărilor, rămânând să fie modificată dacă la punerea în practică se va simți trebuință. Alții au ca principiu ca punerea pe scenă să fie concepută la moment; după ce s'a citit întreaga piesă, fiecare actor cu rolul în mână se va mișca, va ace trecerile etc. dupe cum va fi inspirat, rămânând ca metteurul en scène să aprobe sau nu, stabilind legătura dintre toți partenerii.» Lucia Sturdza-Bulandra-Actorul și arta dramatică, Editura Socec 1912, p.93-94  

În 1910 Anastase Simu a fondat în  Muzeul Simu în București, fiind primul colecționar de la noi care a considerat necesar să ridice o casă de artă cu scopul de a contribui la educație. Bogata colecție de opere de artă românească și străină a donat-o statului român în 1927. Muzeul Simu a funcționat până în anul 1960, când a fost dărâmat de autoritățile comuniste pentru a construi în locul său Magazinul de Confecții Eva. O parte din această colecție se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României, iar o alta în colecția Simu de la Pinacoteca București. Colecția cuprindea circa 1.200 de piese din toate genurile artistice: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă.   Acest articol face parte din documentarea proiectului Profesii creative: atunci și acum

Cum se gestionau proiectele culturale în urmă cu 100 de ani în România? Prin gruparea în asociații informale sau formale (care, ca și astăzi, aveau anumite avantaje – de exemplu, Tinerimea Artistică a primit un spațiu spre folosință abia după recunoașterea oficială) și prin sprijin din partea statului sau fonduri atrase – de exemplu, prin vânzarea lucrărilor direct din expoziții (rezervarea unei lucrări se făcea prin afișarea unei cărți de vizită). Acest articol face parte din documentarea proiectului Profesii creative: atunci și acum

Iată câteva cifre și date statistice referitoare la anul 1949, din Anuarul Statistic al R.P.R., ediția din 1963: „În țară erau 50 de teatre și instituții muzicale, care în stagiunea 1948-1949 dăduseră 8 686 reprezentații în fața a 3 882 mii de spectatori. Erau 6 posturi de radio cu 258 mii de abonați. Funcționau 963 cinematografe (383 în 1948), cu 253 mii spectacole și 47 469 mii spectatori.. Au fost editate 2 417 titluri de cărți și broșuri, cu un tiraj total de 51 839 mii de exemplare. În fine, apăreau 83 ziare (22 cotidiene, 29 săptămânale, 22 bilunare ș.a.), cu un tiraj de 66 440 mii de exemplare. Erau de asemenea 117 reviste, cu tirajul de 33 478 mii de exemplare” sursa: Ioan Lacustă, 1948-1952, Republica Populară și România, Editura Curtea Veche, 2005, p. 86

„Alte date statistice, dar din Bucureștii anului 1898, publică Adevărul din 14 octombrie. Orașul avea atunci 5 600 de hectare, 1 026 străzi și 282 071 de locuitori. În oraș funcționau: 373 medici, 127 farmaciști, 15 droghiști, 41 dentiști, 631 ingineri, 671 avocați, 597 profesori, 647 profesoare, 345 preoți, 130 ziariști (între care două femei), 851 pictori, artiști și sculptori, 249 moașe, 761 lăutari și muzicanți, 857 măcelari, 247 cofetari, 1 522 băcani și cârciumari, 110 birtași și restauratori (dintre care 8 femei), 647 frizeri și bărbieri, 23 297 servitori (dintre care 12 613 femei), 970 birjari, 210 prostituate etc. Au fost eliberate 4364 pașapoarte.”-  Ioan Lacustă, 1948-1952, Republica Populară și România, Editura Curtea Veche, 2005, p. 63 Urmărește proiectul „Profesii creative: atunci și acum” aici.