autor: Ion Bogdan Lefter

Statutul precar al profesiunii scriitoricești în spațiul românesc pare să fie o fatalitate.

Cu – firește – particularități de epocă, evoluții, progrese.

Secolul XIX

Firește că începuturile[1] – mai vechi, de Ev mediu tîrziu, ori de secol XIX, de pionierat pașoptist, în perioada de „copilărie” a literaturii autohtone, și de consolidare junimistă, la „tinerețea”-spre-„maturitate” a domeniului – n-aveau cum să fie însoțite de tratamentul administrativ și juridic acordat meseriei abia în societățile moderne avansate. În absența oricăror reglementări, scriitorii români de dinaintea secolului XX s-au descurcat cum au putut, mai degrabă pe cont propriu. Pasionați de ocupațiunea lor, dar plătiți prost sau deloc, neasistați legal sau sindical, au activat – e adevărat – adeseori în grupuri, în cercuri și cenacluri, în redacții de presă, de asemenea în cercuri politice de toate orientările, dar fără consecințe „sistemice” și protectoare în ordine strict literară, a practicii generatoare de texte purtătoare de valori estetice. Au urcat cît s-a putut în ierarhiile stimei publice, de fapt a unor elite restrînse, după talent și/ sau în funcție de conjuncturi, cîteva figuri au fost „mitizate”, mai întîi a lui Heliade Rădulescu, apoi a lui Alecsandri și, copleșitoare, a lui Eminescu, însă progresele în materie de instituționalizare a statutului profesional au fost minore, întotdeauna întîmplătoare sau discreționar oferite: burse de studii, chete de sprijin etc. Concluzia o sintetiza același Eminescu, în patetică lapidaritate romantică, de „poète maudit”, în Sărmanul Dionis: „Poezie – sărăcie!”.

În oarecare compensație, alte profesiuni exercitate cu precădere de către scriitori, dar remunerate, mai ales de către stat, au înregistrat, spre finalul secolului și la începutul următorului, mai vizibile progrese de organizare instituțională: profesoratul, fie universitar, fie în bunele – și puținele – licee de pînă la al doilea război mondial, precum și politica plus extensiile din aparatul de stat, cu slujbe bugetare precum cele de bibliotecari sau de inspectori – „revizori” – școlari, și, în regim privat, jurnalismul.

Prima jumătate a secolului XX

Tema organizării scriitorilor începe să se contureze și în România imediat după 1900[2]: apare nevoia de organizare, se scriu în acest sens articole, și se înființează primele structuri de tip asociativ, numite tot „societăți”, la fel ca grupările literare și revoluționare pașoptiste și ca Junimea diriguită de Titu Maiorescu, nici una cu intenții de tip sindical.

În 1908 se constituie Societatea Scriitorilor Români, la început restrînsă. După cîteva etape mai șovăitoare, ea va căpăta contur și se va consolida, sub conducerea unor autori cunoscuți, cîțiva dintre ei mari: Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Mihail Dragomirescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu și alții. Au apărut inițiative de susținere colegială a scriitorilor aflați în dificultăți majore, iar după al doilea război mondial, în România Mare, autoritățile de stat, Casa Regală și guvernul, au acordat oarecare atenție și anumite beneficii asociației, membrilor ei.

Foarte puținii autori de mare succes ai perioadei au putut trăi din onorarii. În rest – din alte surse de venit.

Ca imagine publică, prestigiul scriitorului s-a consolidat, în limitele posibile într-o societate în care o largă majoritate a populației continua să trăiască în mediul rural, unde predomina analfabetismul, deci imposibilitatea de a citi orice, nu numai literatură…

Perioada comunistă

După instalarea regimului comunist la sfîrșitul lui 1947, Societatea Scriitorilor Români intră sub control politic și e redenumită …a Scriitorilor din România în 1948 și, pe model sovietic, devine Uniune a Scriitorilor în 1949 (titulatura folosită în mod curent aceasta a fost, fiind abandonată și precizarea „…din România”). Aveau să urmeze 42 de ani de dictatură cu un grafic variabil, de la represiunea inițială, dură, criminală, la o gestionare mai relaxată a țării și chiar la o considerabilă „liberalizare” de la mijlocul anilor ’60 și pînă la începutul deceniului al 9-lea.

Din primul moment, din primele luni, a fost operată o selecție ideologică fermă: au fost recrutați autori vechi și noi dispuși să producă discursuri teziste, transpuneri ale programului comunist, pe cînd scriitorii „nealiniați” și nedispuși la „aliniere”, cu antecedente „burgheze”, s-au văzut marginalizați, nu li s-a mai permis să publice sau au fost eliminați fizic din societate, prin întemnițare alături de celelalte elite sociale și politice de dinainte de 1948. Pînă către 1960/ 1962/ 1965, într-o treptată diminuare a presiunii asupra artiștilor, au fost promovate în circuitele publice aproape exclusiv produse propagandistice, pseudo-artistice.

După care, cînd a survenit amintita „liberalizare internă” sau „…limitată”, scriitorii, pictorii și sculptorii, muzicienii, oamenii de teatru și ceilalți s-au emancipat, au profitat de slăbirea cenzurii, mai ales după 1965, și s-a putut reconstitui o viață culturală bogată, complexă și „aproape independentă”, singurele tematici tabu fiind însuși sistemul politic, a cărui contestare directă a continuat să fie interzisă, deși au fost tolerate o multitudine de atitudini subversive. Uniunea Scriitorilor s-a putut reorienta și ea, devenind o organizație cu dublu rol: oficialmente continua să fie aceeași structură asociativă controlată politic, dar mai lax; ceea ce, în atmosfera generală a perioadei, i-a încurajat pe membrii săi s-o convertească de facto într-o pavăză profesională, condusă și gestionată din interiorul branșei, practic împotriva regimului. Similare au fost evoluțiile celorlalte „uniuni de creatori”, din celelalte „bresle”. Iar în anii ’80, cînd țara a intrat în criza finală, conducătorul-dictator și aparatul său politic au încercat să revină la o manieră de guvernare mai sever-autoritară, mediile artistice n-au mai acceptat situația și au continuat să se exprime ca pînă atunci, ca o cultură „nealiniată”, „alternativă”, cu încă un strat supra-adăugat: cel al „noului val” postmodern al tinerilor lansați în jurul anului 1980 și pînă-n 1989.

Pe de altă parte, mai ales la început, noul regim a fost interesat de utilizarea propagandistică a artelor, așa încît, tot pe modelul experimentat încă din perioada interbelică în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, le-a acordat scriitorilor și celorlalți (pseudo)creatori colaboraționiști onorarii și bonificări generoase prin intermediul Fondului Literar, organism de intermediere între statul-editor și autori. Mecanismul plăților pentru publicare a rămas valabil și după „liberalizare”, pînă la sfîrșit, e-adevărat că la nivele mult diminuate. În plus, în contul Uniunii Scriitorilor a fost vărsat „timbrul de carte” instituit prin lege, aplicat fiecărui exemplar tipărit în România. Sumele rezultate au putut fi folosite atît pentru funcționarea curentă, pentru salarizarea personalului de la sediu și din redacțiile Editurii Cartea Românească, a Uniunii, și din cele ale revistelor literare aflate de asemenea în subordinea organizației, ca și pentru premii și împrumuturi pentru membri. Pe ansamblu se poate vorbi despre întreaga perioadă comunistă ca despre o etapă cu mai mari finanțări disponibile pentru scriitori, la fel ca pentru toți ceilalți „breslași”.

Cu toate acestea, autorii care s-au putut baza exclusiv pe respectivele cîștiguri au rămas foarte puțini, restul trăind din slujbe salarizate, unele cu profiluri culturale, în redacții de reviste sau edituri, în teatre sau filarmonici, toate de stat, firește, sau în învățămînt, dacă nu în alte domenii socio-economice.

Imaginea publică a scriitorului a beneficiat și de promovarea propagandistică a colaboraționiștilor, editați în tiraje uriașe, generatoare de notorietăți, și predați și în învățămîntul primar, gimnazial și liceal, dar mai ales de pe urma solidarității publicului, în special a celui cultivat, cu literatura „de rezistență”, „nealiniată” sau efectiv subversivă. A existat și e încă evocat nostalgic un „mit” al importanței scriitorului în societatea anilor 1965-1989, cu unele argumente, dar și ca „iluzie optică”, efect de enclavă, de „bulă” intelectuală.

Și un adaos pitoresc: pînă în 1989 și cu prelungire inerțială și-n anii ’90, în nomenclatorul oficial al meseriilor recunoscute juridic în România s-a aflat și cea de „scriitor”, însă în accepția de… „scriitor de vagoane” (sic!), deși pe garniturile feroviare apăruseră de mult plăcile metalice cu inscripții cu vopsea! Nu se mai „scriau” destinațiile cu cretă decît atunci cînd indicatoarele normale nu erau disponibile!

Perioada postcomunistă

După prăbușirea regimului de dictatură de extremă stînga, în democrația incipientă, haotică, apoi din ce în ce mai structurată, pînă la remodelarea întregii țări ca societate de tip occidental, în sensul Vest-european și Nord-american postbelic, piața culturală s-a liberalizat complet, cenzura a dispărut și „breslele” s-au adaptat, într-o tipologie policromă. Scriitorii și alți întreprinzători cu aspirații intelectuale au putut înființa reviste și edituri private. Multe s-au înființat, puține au rezistat. Cele cîteva care s-au consolidat au acordat și acordă onorarii, în rest se publică pro bono sau pe cheltuiala autorilor.

Uniunea Scriitorilor din România (acum cu denumirea întregită) s-a menținut activă, o vreme cu prestigiul diminuat și cu unele confuzii în funcționare, apoi s-a reconsolidat și continuă să funcționeze, acordînd membrilor săi anumite forme de asistență socială și editînd o serie de reviste literare. Au fost momente și ani de mari dificultăți financiare, căci după 1990 a intervenit inflația, nu s-a mai colectat „timbrul de carte”, deși el a continuat să existe în noua Lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe din 1996, iar editurile și revistele de pe piață, nemaifiind ale statului, n-au mai vărsat onorarii către Fondul Literar. Abia în 2015 Parlamentul a reacționat la solicitările Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori – ANUC, din care fac parte asociațiile „clasice” ale „breslelor” creative, și a adoptat o Lege, nr. 136 din acel an, pentru finanțarea revistelor de cultură reprezentative din România, grație căreia au fost alocate, prin Ministerul Culturii, „minimum 4.500 mii lei, sumă indexabilă anual”, adică circa 1 milion de euro. Editoare a celor mai multe dintre revistele ANUC, Uniunea Scriitorilor primește mare parte din sumă.

De menționat și apariția în 1994 și activitatea de pînă în 2005 a Asociației Scriitorilor Profesioniști din România – ASPRO, inițiate de „noul val” postmodern al anilor ’80 și axate pe programe de promovare a literaturii în curs.

Per total, în cu totul alt tip de societate decît precedenta, rămîn valabile aceleași constatări generale. Și anume:

Au existat și după 1990 anumite finanțări pentru cultură și în mod special pentru mediul literar, însă foarte puțini autori au putut și pot trăi din ce cîștigă ca scriitori, bazîndu-se pe alte surse de venit.

Iar ca imagine publică, au existat și există o serie de nume foarte respectate, dar și o mult mai acerbă competiție în noua „economie a bunurilor simbolice” (sintagma sociologului francez Pierre Bourdieu pentru circulația produselor culturale), odată cu extinderea mediilor audio și mai ales video, televizuale, mereu glisante spre consumism, și după apariția și ramificarea Internetului, concomitent cu răspîndirea computerelor personale, cu lărgirea accesului în „universul virtual” și cu creșterea în salturi a vitezei de conectare la „rețeaua globală”. Noul (anti-)„mit” în materie de prestigiu scriitoricesc e cel al diminuării, al prăbușirii postcomuniste, versiune răsturnată a celui glorificant de dinainte. Erori de evaluare în ambele epoci, foarte probabil…


[1] Primul studiu la temă: Leon Volovici, Apariția scriitorului în cultura română, Editura Junimea, Iași, 1976; ediția II-a, revăzută, Editura Curtea Veche, 2005; ediția a III-a, revăzută, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 2012.

[2] Aici și în continuare rezum informații  din studiul lui Ion Ianoși Uniunea Scriitorilor în sistemul culturii socialiste și segmentul literar în tranziția românească, în Instituții în tranziție, coord. Adrian Miroiu, Editura Paideia, București, 2002, p. 231-285. V. și: Teodor Vârgolici, Istoria Societății Scriitorilor Români, Editura Gramar, București, 2002; Ioana Macrea-Toma, Privilighenția: instituții literare în comunismul românesc, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2009; etc.

textul extensiv va fi publicat în volumul 4 al Noii industriași, creativii, care apare în 2021