Cercetare despre meserii 

profesii 

creative

Ce sunt profesiile creative și cum funcționează industriile culturale în România?

18 materiale video cu profesioniști din 9 domenii creative: curatoriat,  management cultural, regie, film, fotografie, muzică, arhitectură, artă și literatură, create prin intermediul metodei de transfer de cunoștințe generative. 

Meseriilor le sunt sunt dedicate materiale documentare și materiale video, care au la bază structura unui interviu cu un profesionist din domeniu, concentrat pe un subiect succint, și informații privind evoluția profesiei respective.

Stay online!

#profesiicreative

#cofinanțatAFCN

Transfer de cunoștințe prin interviuri și documentare 

Prin aceste interviuri de „transfer de cunoștințe”, se urmărește stimularea interesului tinerilor  să reflecteze asupra calităţilor personale necesare exercitării meseriilor din domeniile vizate, asupra timpului dedicat formării continue şi asupra oportunităţilor oferite de activarea în domeniul cultural.

Interviurile video sunt însoțite de materiale de cercetare-documentare, pentru a investiga detalii privind profesia respectivă.

Meserii creative în RO

Domenii culturale abordate

Profesioniști intervievați

Ore lucrate la proiecte

Profesii în industrii culturale și creative

Codurile CAEN în ICC sunt: activităţile de editare, activităţile de producţie cinematografică, video şi de programe de televiziune; înregistrările audio şi activităţile de editare muzicală; activităţile de servicii în tehnologia informaţiei; activităţile de servicii informatice; activităţile de arhitectură şi inginerie; activităţile de testări şi analiză tehnică; publicitatea şi activităţile de studiere a pieţei; activităţile de creaţie şi interpretare artistică; activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte activităţi culturale; activităţile sportive, recreative şi distractive.

În COR – Clasificarea Ocupațiilor din România regăsim, pentru zona creativă:

k

Subgrupa 26 - Specialiști în domeniul juridic, social și cultural

262 Bibliotecari, arhivari si curatori (2621 Arhivari si curatori, 2622 Bibliotecari si specialisti in alte servicii de informare)

264 Autori, jurnalisti si lingvisti

265 Artisti creatori si actori (2651 Specialisti in arte vizuale, 2652 Muzicieni, cantareti si compozitori, 2653 Dansatori şi coregrafi, 2654 Regizori şi producători de film, teatru şi alte spectacole, 2655 Actori, 2656 Crainici la radio, televiziune şi alte mijloace de comunicare, 2659 Artişti creatori şi actori neclasificaţi în grupele de bază anterioare)

Subgrupa 34 - Alţi specialişti în domeniul juridic, social şi cultural

343 Alţi specialişti în domeniul artistic, cultural şi culinar:

3431 Fotografi,

3432 Designeri de interior şi decorator,

3433 Tehnicieni în domeniul artei (expoziţii, muzee şi biblioteci)

Subgrupa 21 – Specialişti în domeniul ştiinţei şi ingineriei

216 Arhitecţi, proiectanţi, topografi şi designeri:

2161 Arhitecţi constructori,

2162 Arhitecţi în domeniul peisagistic,

2163 Designeri produse şi îmbrăcăminte,

2164 Proiectanţi în domeniul urbanismului şi de sistematizare a traficului,

2166 Designeri grafică şi multimedia

Subgrupa 35 - Tehnicieni în informatică şi comunicaţii

352 Tehnicieni în domeniul telecomunicaţiilor şi al radiodifuziunii şi televiziunii

Subgrupa 12 - Conducători în domeniul administrativ şi comercial

1223 Conducători în domeniul cercetării şi dezvoltării

Subgrupa 14 - Conducători de unități din industria hotelieră, comerț și alte servicii

1431 Conducători de centre sportive, recreative şi culturale

De la meserii creative la industrii culturale

 Este un proiect de promovare în mediul online a profesiilor creative și este adresat în special tinerilor din România care aspiră să lucreze sau sunt tineri practicieni în industriile creative. 

Fiecărei meserii îi sunt dedicate un materiale documentare și materiale video, care au la bază structura unui interviu cu un profesionist din domeniu, concentrat pe un subiect succint, și informații privind evoluția profesiei respective.

Mediu de învățare formal și informal

De-a lungul secolului trecut și până astăzi, diferite profesii creative au avut un parcurs distinct, iar proiectul își propune urmărirea acestei evoluții în domeniile muzică, film, artă și literatură și promovarea specificului profesiilor din sectoarele respective, pentru facilitarea cunoașterii acestora de către tineri aflați la început de carieră, dar și de operatori culturali cu experiență, care vor să colaboreze cu profesioniști din domeniile vizate. 

Experții cu care am vorbit

Experții atrași au background-uri profesionale extrem de variate și au lucrat sau lucrează cu diferite tipuri de comunități, grupuri sau publicuri, ținând cont de apartenență etnică sau de gen doar în măsura cercetării și exemplificării problemelor de debalansare în programarea culturală și cele de inegalitate de șanse în promovarea acestora.

„La începutul anilor `90 am ajuns să frecventez cursurile unei școli/facultăți alternative de actorie. Școala era creată de niște profesori univesitari (Horia Deleanu, Zoe Anghel Stâncă și Eugen Nicoară) care mai construiseră o asemenea formă de învățământ în Germania la Freiburg. Licența în arta actorului o obțin ulterior în cadru „institutionalizat” la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureș. Din 1995, în ecuația profesională apare radioul – radio Minisat Târgoviște – pe care reușesc să-l strecor printre repetiții, spectacole și turnee de teatru. Odată cu inventarea Radio Guerrilla, în 2004, mă înrolez în rândurile celor care luptă împotriva alienării via media. De 25 ani mă închin doar radioului. O fac zilnic.”

foto Alex Gâlmeanu

Bogdan Șerban

realizator programe radio, producător, Radio Guerrilla

Daniela Apostol este președinte Docuart, asociația culturală pentru film documentar românesc. În 2010 a inițiat docuart.ro, care cinci ani mai târziu se transforma într-o platformă culturală de educație cinematografică.

Activitatea Danielei în cadrul asociației se traduce printr-o serie de proiecte dedicate promovării și revitalizării documentarului românesc, nu doar în București, ci și la nivel national, cu accent pe zone defavorizate din punct de vedere cultural. Astfel, au luat naștere festivaluri ca București Docuart Fest, sau Caravana Docuart, dar și un festival dedicat filmelor de(spre) artă – Bucharest Art Film Festival. Acestora li se alătură o suită de alte proiecte complementare ce au ca scop atât susținerea acestui sector al industriei cinematografice naționale, cât și încurajarea consumului în acest segment.

Se preocupă de educația cinematografică și a fotografiei documentare, astfel încât a lansat Academia Docuart – școală de film documentar integrând cursuri de estetica și filosofia imaginii – și a susținut în cadrul asociației ateliere de fotografie adresate liceenilor, din aceeași dorință de a sensibiliza gustul generației tinere pentru produse culturale.

Daniela este implicată activ în proiectul Cultura Alternativă, ce are ca scop realizarea unei politici publice care să ducă spre recunoașterea oficială a statutului socio-profesional al artistului în România.

Este autoare în  cadrul volumului „Cultura de masă în „Epoca de Aur”: Cîntarea României & Cenaclul Flacăra”, produs de PostModernism Museum.

Daniela Apostol

manager cultural, Docuart

A absolvit Colegiul Național „Sf. Sava” din București (1976), apoi, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, specialitatea Limba și literatura engleză – Limba și literatura română (1981). A fost director fondator al revistei „Observator cultural”. A fost redactor-șef al revistei literare „Contrapunct” și analist politic al postului de radio Europa Liberă, secția română. De asemenea, este prozator și analist politic. A fost unul dintre reprezentanții curentului optzecist în literatura română. În prezent, este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din București și director editorial al revistei „aLtitudini”. Organizator al „Cafenelei critice”, care se ține cu unele întreruperi din 1990 în barul Facultății de Litere iar în prezent la ClubA. Seria recentă a ajuns la cea de-a doua sută ediție. De asemenea, director al Școlii Doctorale a Facultății de Litere. În perioada 1979-1983 a fost membru activ al Cenaclului de Luni al Centrului Universitar București și al cenaclului Junimea al Universității din București. Este căsătorit cu scriitoarea Simona Popescu, profesor la aceeași facultate.

(sursa wikipedia.org)

Ion Bogdan Lefter

poet și eseist, critic și istoric literar

Liliana Corobca s-a născut pe 10 octombrie 1975 în Săseni, Călăraşi, Republica Moldova. Doctor în litere la Universitatea din Bucureşti (2001), cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” (2002-2011) şi, din 2014, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. A debutat cu romanul Negrissimo (2003, Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). La editurile Cartea Românească şi Polirom a publicat romanele Un an în Paradis (2005), tradus în italiană şi germană, Kinderland (2013, 2015, Premiul Radio România Cultural, Premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica), tradus în germană şi slovenă, Imperiul fetelor bătrîne (2015), Caiet de cenzor (2017), Capătul drumului (2018), Buburuza (2019). A scris studiul Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (2014, nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la Premiul PEN România) şi monologul în trei acte Cenzura pentru începători/Die Zensur. Für Anfänger (2014). Antologia Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977 (2 vol., 2014) a fost distinsă cu Premiul „Dimitrie Onciul” al Fundaţiei Culturale Magazin Istoric. Coautor la Dicţionarul general al literaturii române (2005-2009), O cronologie a cenzurii în România (2016) etc. A coordonat volumele Panorama comunismului în Moldova sovietică și Panorama comunismului în România (2019, 2020, Polirom). În 2020, a scris romanul Ionesco. Elegii pentru noul rinocer în colecția „Biografii romanțate” a Editurii Polirom. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Polonia, Franţa, România.

Liliana Corobca

scriitoare și cercetătoare

Gheorghe Preda  este regizor de film.  Are o licență în regia de film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București.  Are  de  asemenea un master în  cinema & audiovizual  la Universitatea Paris III Sorbonne Nouvelle și un doctorat în cinema și media la U.N.A.T.C. București.

A realizat un film de lungmetraj, un documentar de lungmetraj, 7 scurtmetraje pentru cinema, și mai mult de 50 de reportaje. Jurnalist de televiziune de asemeni, a lucrat în secțiile de publicistică de la ProTV, Tvr, Antena 1 și Realitatea TV.

Pe lângă activitatea din film și televiziune Gheorghe Preda e și universitar. Predă cursul de fashion & media la Universitatea Națională de Arte.

Filmele sale au fost selecționate în festivalurile de profil din Clermont-Ferrand, Vila do Conde, Valladolid, Montreal, Cambridge, Calgary, Sao Paolo, Luxor, Edmonton, Cannes, Minneapolis, Tel Aviv, Brest, Shanghai, Gyor, Londra (Portobello London FF), Brest, Montpellier, Teplice, Biarritz, Cairo.

Gheorghe Preda

regizor de film, TVR

Absolvent al Facultății de Aeronave, secția Structură (1991, Institutul Politehnic București) și al Şcolii de Muzică Focşani (pian, flaut, 1979). Până în 1990, muzician liber profesionist (chitară, tobe).

Realizator al revistei muzicale „Rocker” (1990–1994, 1999).

Publicist în presa scrisă – peste 3000 de articole în presa centrală (1990 – prezent), 2000 – 2017: lunar, pagina „Muzica la televizor” în revista UCMR, „Actualitatea muzicală”.

Emisiuni muzicale la Radio 3 – România Tineret (1993 – 2004), colaborator la alte posturi Radio România în aceeași perioadă.

Din 1994, jurnalist senior la TVR. Peste 2000 de emisiuni TV în nume propriu, între care „Remix” (realizată până în prezent, săptămânal, pentru TVR 2, TVR Cultural, apoi TVR 3), „Timpul Chitarelor”, „Rock Forum”, „Jazz Restitutio”, „Pop Cultura”, „O poveste cu cântec”, numeroase concerte și festivaluri de profil, etc, cele mai audiate fiind emisiunile documentare şi acelea cu noile nume rock, folk, jazz, precum și cele 150 de portrete filmate în diaspora (2010 – 2015).

A colaborat la numeroase documentare, inclusiv independente, între care „Născuți la comandă – Decrețeii” (2005, Florin Iepan) și „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (2010, Andrei Ujică)

Cărți – detalii aici

Doru Ionescu

istoric muzical, realizator emisiuni muzicare TVR, TVR

Cosmin Nasui este curator, istoric și critic de artă, manager cultural, evaluator acreditat de artă contemporană, evaluator de proiecte culturale. Este fondator al celei mai largi platforme online românești pentru susținerea și promovarea artei contemporane românești www.modernism.ro. Este managing partner la Nasui collection & gallery (www.cosminnasui.com), care expune, reprezintă și promovează în țară și străinătate artiști contemporani români. Este curator la platforma muzeală privată PostModernism Museum (www.postmodernism.ro). Este autor de cărți de sinteză și monografii:

Studii/cercetări/lucrări publicate (autor / coautor) aici.

Cosmin Nasui

istoric de artă, curator

 

 

Adrian-Silvan Ionescu s-a născut în anul 1952 în București. A urmat cursurile Liceului de Arte Plastice Nicolae Tonitza după care s-a înscris la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu la secția de Istoria și Teoria Artei. După absolvirea Institutului din anul 1975, a lucrat ca muzeograf la Muzeul Național de Artă al României și mai apoi la Muzeul Municipiului București. În perioada anilor 1990 – 1993 a îndeplinit funcția de director adjunct al acestei instituții. Între anii 1990 – 1993 a fost consilierul cultural al Inspectoratului pentru Cultură a Municipiului București. În această perioadă s-a dedicat cercetării devenind astfel cercetător științific gradul I la Institutul de Istorie Nicolae Iorga din București, între anii 1995 – 2011. În anul 1997 și-a luat doctoratul în științe istorice – specialitatea istorie modernă universală și din anul 1996 a început să predea la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu. În anul 2012 a fost profesor asociat la Universitatea Națională de Arte unde ținea prelegeri și cursuri de istoria fotografiei și a filmului, precum și cursuri de obținerea licenței de master.

De-a lungul timpului Adrian-Silvan Ionescu a fost critic și istoric de artă, cronicar plastic și organizator de expoziții. În cariera sa a publicat 12 cărți și a editat alte patru.

Începând din data de 1 mai 2011 este directorul Institutului de Istoria Artei George Oprescu.

(sursă: wikipedia.org, sursă foto foto: De la Asybaris01 – File:Fotografie de grup.jpg, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=70476969)

Adrian-Silvan Ionescu

director, Institutul de Istoria Artei George Oprescu

De la meserii creative la industrii culturale” este un proiect marca Formare Culturală. Acesta se produce între iulie și noiembrie 2020 și rămâne disponibil online.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Parteneri: Modernism.ro, Muzeul Municipiului București, Muzeul Național al Literaturii Române București

Detalii suplimentare: Oana Nasui, coordonator comunicare, [email protected], 0730040514

+

Facebook

^

LinkedIn

Profesii creative: atunci și acum

Proiectul promovează în mediul online profesii creative, din perspectiva istorică și a provocărilor prezentului, ambele raportate la specificul spațiului românesc: 10 materiale video cu profesioniști din 5 domenii creative – arhitectură, curatoriat, fotografie, management cultural și regie.

Materialele video sunt însoțite de materiale-text bazate pe cercetarea dezvoltării profesiilor respective acum o sută de ani la începuturile României moderne.

CURATORIAT

Cosmin Nasui, curator – Profesii creative, atunci și acum

Cosmin Nasui este curator, critic de artă, manager cultural, evaluator artă contemporană. Are...

Raluca Băloiu, curatoare – Profesii creative, atunci și acum

Profesii creative: atunci și acum - Curatoriat Raluca Băloiu este curatoare. Raluca este invitată...
w

REGIE

Theodor-Cristian Popescu, regizor – Profesii creative: atunci și acum

Theodor-Cristian Popescu este regizor și conducătorul masteratului în regie la Universitatea de...

Leta Popescu, regizoare – Profesii creative, atunci și acum

Profesii creative: atunci și acum - Regie Leta Popescu este regizoare și manager...

ARHITECTURA

Vlad Eftenie, arhitect – Profesii creative atunci și acum

Profesii creative: atunci și acum - Arhitectură Vlad Eftenie este arhitect şi lector doctor la...

Tamina Lolev, arhitectă – Profesii creative, atunci și acum

Profesii creative: atunci și acum - Arhitectură Tamina Lolev este arhitectă și manager cultural....

MANAGEMENT CULTURAL

Jean-Lorin Sterian, manager cultural – Profesii creative, atunci și acum

Jean-Lorin Sterian e artist, scriitor, regizor. Din 2008 a deschis lorgean theatre, primul spațiu...

Andreea Grecu, manager cultural – Profesii creative, atunci și acum

Profesii creative: atunci și acum - Management cultural Andreea Grecu este manager cultural și...
W

FOTOGRAFIE

Miluță Flueraș, fotograf – Profesii creative, atunci și acum

Profesii creative: atunci și acum - Fotografie Miluță Flueraș face fotografie din 2006, iar din...

Iosif Kiraly, fotograf – Profesii creative, atunci și acum

Iosif Király, (n.1957) lucrează în medii precum fotografia, instalaţia şi performance.Studii sale...

Note despre burse și rezidențe de creație

autor: Liliana Corobca Ce înseamnă o bursă/rezidență de creație în destinul unui scriitor? Este o bursă indispensabilă pentru cariera lui, este un scriitor mai bun dacă primește o bursă literară? Există multe așteptări și multe răspunsuri corecte și frumoase la aceste întrebări. Dar mai există și acele situații imprevizibile în decursul acestor burse, care intră apoi în cărți. N-am să uit niciodată ochii inteligenți ai mistrețului, devenit personaj în romanul Kinderland. Cum să explic ce puțină ficțiune există totuși în acea descriere care pare fantastică? Că plimbându-mă eu prin pădurea de la Stuttgart m-am trezit brusc cu un porc sălbatic în fața mea. Am stat nemișcați destul de mult față-n față, timp în care repertoriul meu muzical s-a epuizat și, în cele din urmă, mistrețul a traversat cărarea și a dispărut. Ce scriitor se poate lăuda că a cântat unui porc „Lume, lume, sooooro lume!”?  Ce noroc că dădusem peste un porc cu atâta simț estetic… Hotelul unde eram cazată la Ottensheim am Donau se afla chiar pe malul Dunării. Stăteau rațele sub geam și așteptau să le arunc firimituri. Îmi cumpărasem, din banii din bursă, două perechi de pantofi, cu baretă, cu toc mic etc.,  și noaptea dormeam prost, pentru că visam cum o apă năvalnică inundă camera unde dormeam și pantofii pluteau, alături de alte obiecte, în jurul patului. Îmi părea așa de rău de ei și mă trezeam cu acel regret persistent, până am hotărât să-i ridic sus de tot, pe dulap, ca să nu mai plâng noaptea prin somn că s-au umflat și stricat de la acea apă. Bursa fusese una scurtă, de o lună, și la câteva zile după terminarea ei, când eram deja la București, în mai 2014, mă anunță Christian Thanhäuser că hotelul unde am stat a fost închis, în urma inundațiilor Dunării, iar prin camerele de la parter pluteau papuci și ghete… La Graz am locuit în vârful unui munte, singură, o lună de zile, și m-am simțit aproape ca Rapunzel, prințesa din turn. La Literarisches Colloquium Berlin, stăteam cu foaia pe malul lacului Wannsee și scriam texte poetice despre sirene și corăbii, pentru romanul Caiet de cenzor. Dar întâlnirile cu scriitorii, lecturile publice, muzeele, călătoriile… Nu cred că un scriitor este mai bun, mai important, dacă obține o bursă de creație, dar, cu siguranță, este mai fericit și acest fapt se va răsfrânge, mai devreme sau mai târziu, și asupra creației sale.  textul extensiv va fi publicat în volumul 4 al Noii industriași, creativii, care apare în 2021

Programe muzicale, emisiuni documentare, filmări nemaivăzute

autor: Doru Ionescu Am început emisiunile „Remix“ în 2001, după ce în prealabil, circa un an, realizasem o serie de programe muzicale axate pe arhiva TVR – „Televiziunea, dragostea mea“. 10 ediții rock (că asta mi-i crucea), câte trei - patru jazz, folk și muzică ușoară. Căutam (haotic atunci) prin Arhiva Multimedia TVR și puneam deoparte filmări din anii ’60 – ’80; fondul era uriaș, forma se contura în momentul în care atingeam masa critică – arhivă și interviuri cu actanții (muzicienii), dar și ziariști, organizatori, redactori radio-TV. A mai existat un moment zero „Remix“ – documentarul (nu emisiunea documentară, difuzată o dată la două săptămâni) dedicat lui Cornel Chiriac. Poate personajul cel mai important dar, în fapt, și cel mai puțin  cunoscut. Pentru acesta din urmă, m-am documentat serios, am intervievat personaje numeroase, inclusiv din familie, am fost la Azuga la familia sa, unde am filmat artefacte foarte interesante, unele aduse de la Munchen după asasinarea DJ-ului în condiții suspecte, în martie 1975. Agende, articole, colaboratori, înregistrări realizate de melomani printre bruiajele celebrului post de radio interzis în România de comuniști, ba chiar și câteva elemente de docu-drama filmate la ruinele mânăstirii de la Chiajna (în care am jucat eu însumi) - mai curând câteva fragmente de eseu, de metaforă video. Personajul mă fascina și îmi alimenta imaginația. După succesul acelui film, devenit episod – pilot „Remix“… l-am refăcut cu elemente noi, apărute din ecourile după prima difuzare, și am purces la realizarea emisiunilor adunate astăzi câteva sute. Le spun în continuare emisiuni documentare, pentru că nu au cum să aibă pretenția unui documentar muzical în toată regula, la care echipe serioase de producție pot lucra mai mulți ani, cu resurse pe măsură. Edițiile de o oră erau realizate de la o săptămână la alta și nu respectau regulile unui film documentar în sens clasic, cu un ritm alert al tăieturii de montaj. Dacă tot am descoperit atâtea filmări nemaivăzute de decenii, uneori piese inexistente la Radio România sau Electrecord, am preferat să le pun în undă pe o durată mai mare. În timp, zic eu, am reușit și câteva documentare în sens clasic, elaborate pe parcursul mai multor ani. Cel mai proaspăt, să zic, este cel de anul trecut – „Reinventarea chitarei electrice la români“, realizat pe baza unor documentări și interviuri de-a lungul a 10 – 15 ani. În timp, cu insatisfacția de a nu fi folosit interviurile pe lungimea lor, le-am transcris și am alcătuit volume orale, de istorie a genurilor rock, folk, jazz cum s-au manifestat ele în România. textul extensiv va fi publicat în volumul 4 al Noii industriași, creativii, care apare în 2021

Cine este muzica alternativă locală și ce vrea ea de la noi

autor: Bogdan Șerban Numim muzică alternativă totalitatea genurilor muzicale ce nu se regăsesc în mixul difuzat/expus de media tradițională(radio-tv) și este opțiunea la muzica de larg consum – prin muzică de larg consum înțelegând toate categoriile de muzică difuzate pe canalele mass-media tradiționale.  Inclusiv muzica clasică se regăsește mai des și mai mult pe canalele de difuzare de largă audiență. Chiar și în mediul online artiștii și produsele main-stream au mai multă popularitate, mai mulți view-eri, deci mai mulți consumatori. Aici avem de-a face cu celebra dilemă – ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Cercul vicios al distribuției – canalele audio-vizuale susțin că difuzează ce dorește publicul, dar publicul dorește/consumă ceea ce cunoaște! Aici e cuiul lui Pepelea: întocmai ca orice alt produs destinat consumului, și produsele muzicale trebuie “puse pe piață”/ marketate. Dacă nu au loc pe piață, nu sunt cunoscute, deci  nu vor fi cumpărate/consumate. Desigur, restrângem aria de discuție la “consumul produselor culturale”. Așa cum reiese din date publice colectate de mine în ultimii ani, piața tradițională fiind “ocupată” de produse culturale de larg consum, de consum imediat/temporar și de o calitate relativă (dacă nu chiar dubitabilă, întocmai ca produsele de serie) – produsele culturale alternative, mai exact autorii lor, au fost nevoiți să creeze propria piață, propriile canale de difuzare și popularizare. Așa se explică faptul că în ultimul deceniu au apărut din ce în ce mai multe “spații alternative”. Intervine, însă, un alt aspect extrem de relevant – unde nu e public mare, nu sunt sponsorizări / finanțări – întrucât sponsorii / chiar și autoritățile publice încă finanțează evenimente și/ sau cumpără publicitate pe canalele care ajung la un public cât mai larg. Pe scurt, marile sume de bani încă sunt direcționate către produsele culturale main-stream. Cu toate acestea, chiar dacă tot din considerente pecuniare, câteva companii transnaționale au înțeles că publicul “elevat” / “educat” / de regulă consumatorul muzicii alternative e cel cu o mai mare putere de cumpărare – drept urmare au început să redirecționeze o parte (din ce în ce mai mare) din bugete către proiecte culturale alternative – public mai puțin, dar cu o mai mare putere de cumpărare.  Dar, în același timp, acest public este cel care poate “molipsi”/educa și crea tendințe/trenduri noi pentru publicul majoritar. Exemple: *Guerrilive - o serie de concerte începute în 2010, găzduite și transmise în direct din studioul Radio Guerrilla sau, ulterior, din Energiea. Emisiunea a avut încă de la început susținerea economică a unor mari consumatori de publicitate, care, până în momentul apariției show-ului, nu investiseră, nu-și alăturaseră brandul produselor alternative: Orange, HP, Ursus, Grolsch, Vodafone sau Globalworth. *Ursus Evolution în 2012-2013, turneul național desfășurat în piețele centrale din București, Iași, Brașov, Cluj și plaja Constanța, turneu ce a promovat muzica românească, a avut un line-up mix, artiști mainstream și artiști alternativi  *2011: Iris, Cargo, Les Elephants Bizarres, The Mono Jacks, Zdob și Zdub, Luna Amară, E.M.I.L., Șuie Paparude, ROA, Parziții, Grasu’ XXL, Guess Who și Puya. *2012: Iris, Vama, Paraziții, Vița de Vie, CTC, byron, raku, Guess Who, Șuie Paparude, The Mono Jacks, Toulouse Lautrec,The MOOoD și Niște Băieți. La care s-au adăugat artiști debutanți/ newcomer-i: East Roots, Changing Skins, Guvid, Junk & Samurai, Sophisticated Lemons, Antarctica, SickSound Crew, Paradox, Shukar Nation, Anemic Disco, Steelborn, Ultimu' Nivel, Ska-nk *Zilele Prieteniei Bergenbier 2013 – 2014: turneu național extins ce a ajuns în 10 orașe (București, Cluj, Iași, Arad, Ploiești, Galați, Brașov, Craiova, Alba-Iulia și Constanța) având un line-up majoritar alternativ sau compus din artiști care nu au acces la media tradițională: VUNK, CTC, OCS, COMA, Shadowbox, Paraziţii, Viţa de vie, ZOB, ROA ,Robin and the Backstabbers, Pinholes, Stema, Days of Confusion, Velosonics, Up to Eleven, The Speakers, Moebius, Theory of Mind, Fără Zahăr, The Kryptonite Sparks, White Mahala. Putem corela aspectul pecuniar și cu puternica dezvoltare a spațiului online, transformat - cu ajutorul rețelelor de socializare, a hub-urilor artistice, a radiourilor online  sau a platformelor de strângere de fonduri - în canal de popularizare pentru artiștii independenți.  Aici, utilizatorii / consumatorii și apucăturile lor de consum sunt mai ușor de urmărit – în sensul în care se poate contabiliza câți dintre cei care “urmăresc” un artist sunt și plătitori – fie prin download-uri legale, fie prin plata biletelor la evenimente, pe când, popularizarea via media tradițională, nu garantează și consumatori-plătitori.  textul extensiv va fi publicat în volumul 4 al Noii industriași, creativii, care apare în 2021.

Scriitor în România, ieri și azi

autor: Ion Bogdan Lefter Statutul precar al profesiunii scriitoricești în spațiul românesc pare să fie o fatalitate. Cu – firește – particularități de epocă, evoluții, progrese. Secolul XIX Firește că începuturile[1] – mai vechi, de Ev mediu tîrziu, ori de secol XIX, de pionierat pașoptist, în perioada de „copilărie” a literaturii autohtone, și de consolidare junimistă, la „tinerețea”-spre-„maturitate” a domeniului – n-aveau cum să fie însoțite de tratamentul administrativ și juridic acordat meseriei abia în societățile moderne avansate. În absența oricăror reglementări, scriitorii români de dinaintea secolului XX s-au descurcat cum au putut, mai degrabă pe cont propriu. Pasionați de ocupațiunea lor, dar plătiți prost sau deloc, neasistați legal sau sindical, au activat – e adevărat – adeseori în grupuri, în cercuri și cenacluri, în redacții de presă, de asemenea în cercuri politice de toate orientările, dar fără consecințe „sistemice” și protectoare în ordine strict literară, a practicii generatoare de texte purtătoare de valori estetice. Au urcat cît s-a putut în ierarhiile stimei publice, de fapt a unor elite restrînse, după talent și/ sau în funcție de conjuncturi, cîteva figuri au fost „mitizate”, mai întîi a lui Heliade Rădulescu, apoi a lui Alecsandri și, copleșitoare, a lui Eminescu, însă progresele în materie de instituționalizare a statutului profesional au fost minore, întotdeauna întîmplătoare sau discreționar oferite: burse de studii, chete de sprijin etc. Concluzia o sintetiza același Eminescu, în patetică lapidaritate romantică, de „poète maudit”, în Sărmanul Dionis: „Poezie – sărăcie!”. În oarecare compensație, alte profesiuni exercitate cu precădere de către scriitori, dar remunerate, mai ales de către stat, au înregistrat, spre finalul secolului și la începutul următorului, mai vizibile progrese de organizare instituțională: profesoratul, fie universitar, fie în bunele – și puținele – licee de pînă la al doilea război mondial, precum și politica plus extensiile din aparatul de stat, cu slujbe bugetare precum cele de bibliotecari sau de inspectori – „revizori” – școlari, și, în regim privat, jurnalismul. Prima jumătate a secolului XX Tema organizării scriitorilor începe să se contureze și în România imediat după 1900[2]: apare nevoia de organizare, se scriu în acest sens articole, și se înființează primele structuri de tip asociativ, numite tot „societăți”, la fel ca grupările literare și revoluționare pașoptiste și ca Junimea diriguită de Titu Maiorescu, nici una cu intenții de tip sindical. În 1908 se constituie Societatea Scriitorilor Români, la început restrînsă. După cîteva etape mai șovăitoare, ea va căpăta contur și se va consolida, sub conducerea unor autori cunoscuți, cîțiva dintre ei mari: Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Mihail Dragomirescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu și alții. Au apărut inițiative de susținere colegială a scriitorilor aflați în dificultăți majore, iar după al doilea război mondial, în România Mare, autoritățile de stat, Casa Regală și guvernul, au acordat oarecare atenție și anumite beneficii asociației, membrilor ei. Foarte puținii autori de mare succes ai perioadei au putut trăi din onorarii. În rest – din alte surse de venit. Ca imagine publică, prestigiul scriitorului s-a consolidat, în limitele posibile într-o societate în care o largă majoritate a populației continua să trăiască în mediul rural, unde predomina analfabetismul, deci imposibilitatea de a citi orice, nu numai literatură... Perioada comunistă După instalarea regimului comunist la sfîrșitul lui 1947, Societatea Scriitorilor Români intră sub control politic și e redenumită ...a Scriitorilor din România în 1948 și, pe model sovietic, devine Uniune a Scriitorilor în 1949 (titulatura folosită în mod curent aceasta a fost, fiind abandonată și precizarea „...din România”). Aveau să urmeze 42 de ani de dictatură cu un grafic variabil, de la represiunea inițială, dură, criminală, la o gestionare mai relaxată a țării și chiar la o considerabilă „liberalizare” de la mijlocul anilor ’60 și pînă la începutul deceniului al 9-lea. Din primul moment, din primele luni, a fost operată o selecție ideologică fermă: au fost recrutați autori vechi și noi dispuși să producă discursuri teziste, transpuneri ale programului comunist, pe cînd scriitorii „nealiniați” și nedispuși la „aliniere”, cu antecedente „burgheze”, s-au văzut marginalizați, nu li s-a mai permis să publice sau au fost eliminați fizic din societate, prin întemnițare alături de celelalte elite sociale și politice de dinainte de 1948. Pînă către 1960/ 1962/ 1965, într-o treptată diminuare a presiunii asupra artiștilor, au fost promovate în circuitele publice aproape exclusiv produse propagandistice, pseudo-artistice. După care, cînd a survenit amintita „liberalizare internă” sau „...limitată”, scriitorii, pictorii și sculptorii, muzicienii, oamenii de teatru și ceilalți s-au emancipat, au profitat de slăbirea cenzurii, mai ales după 1965, și s-a putut reconstitui o viață culturală bogată, complexă și „aproape independentă”, singurele tematici tabu fiind însuși sistemul politic, a cărui contestare directă a continuat să fie interzisă, deși au fost tolerate o multitudine de atitudini subversive. Uniunea Scriitorilor s-a putut reorienta și ea, devenind o organizație cu dublu rol: oficialmente continua să fie aceeași structură asociativă controlată politic, dar mai lax; ceea ce, în atmosfera generală a perioadei, i-a încurajat pe membrii săi s-o convertească de facto într-o pavăză profesională, condusă și gestionată din interiorul branșei, practic împotriva regimului. Similare au fost evoluțiile celorlalte „uniuni de creatori”, din celelalte „bresle”. Iar în anii ’80, cînd țara a intrat în criza finală, conducătorul-dictator și aparatul său politic au încercat să revină la o manieră de guvernare mai sever-autoritară, mediile artistice n-au mai acceptat situația și au continuat să se exprime ca pînă atunci, ca o cultură „nealiniată”, „alternativă”, cu încă un strat supra-adăugat: cel al „noului val” postmodern al tinerilor lansați în jurul anului 1980 și pînă-n 1989. Pe de altă parte, mai ales la început, noul regim a fost interesat de utilizarea propagandistică a artelor, așa încît, tot pe modelul experimentat încă din perioada interbelică în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, le-a acordat scriitorilor și celorlalți (pseudo)creatori colaboraționiști onorarii și bonificări generoase prin intermediul Fondului Literar, organism de intermediere între statul-editor și autori. Mecanismul plăților pentru publicare a rămas valabil și după „liberalizare”, pînă la sfîrșit, e-adevărat că la nivele mult diminuate. În plus, în contul Uniunii Scriitorilor a fost vărsat „timbrul de carte” instituit prin lege, aplicat fiecărui exemplar tipărit în România. Sumele rezultate au putut fi folosite atît pentru funcționarea curentă, pentru salarizarea personalului de la sediu și din redacțiile Editurii Cartea Românească, a Uniunii, și din cele ale revistelor literare aflate de asemenea în subordinea organizației, ca și pentru premii și împrumuturi pentru membri. Pe ansamblu se poate vorbi despre întreaga perioadă comunistă ca despre o etapă cu mai mari finanțări disponibile pentru scriitori, la fel ca pentru toți ceilalți „breslași”. Cu toate acestea, autorii care s-au putut baza exclusiv pe respectivele cîștiguri au rămas foarte puțini, restul trăind din slujbe salarizate, unele cu profiluri culturale, în redacții de reviste sau edituri, în teatre sau filarmonici, toate de stat, firește, sau în învățămînt, dacă nu în alte domenii socio-economice. Imaginea publică a scriitorului a beneficiat și de promovarea propagandistică a colaboraționiștilor, editați în tiraje uriașe, generatoare de notorietăți, și predați și în învățămîntul primar, gimnazial și liceal, dar mai ales de pe urma solidarității publicului, în special a celui cultivat, cu literatura „de rezistență”, „nealiniată” sau efectiv subversivă. A existat și e încă evocat nostalgic un „mit” al importanței scriitorului în societatea anilor 1965-1989, cu unele argumente, dar și ca „iluzie optică”, efect de enclavă, de „bulă” intelectuală. Și un adaos pitoresc: pînă în 1989 și cu prelungire inerțială și-n anii ’90, în nomenclatorul oficial al meseriilor recunoscute juridic în România s-a aflat și cea de „scriitor”, însă în accepția de... „scriitor de vagoane” (sic!), deși pe garniturile feroviare apăruseră de mult plăcile metalice cu inscripții cu vopsea! Nu se mai „scriau” destinațiile cu cretă decît atunci cînd indicatoarele normale nu erau disponibile! Perioada postcomunistă După prăbușirea regimului de dictatură de extremă stînga, în democrația incipientă, haotică, apoi din ce în ce mai structurată, pînă la remodelarea întregii țări ca societate de tip occidental, în sensul Vest-european și Nord-american postbelic, piața culturală s-a liberalizat complet, cenzura a dispărut și „breslele” s-au adaptat, într-o tipologie policromă. Scriitorii și alți întreprinzători cu aspirații intelectuale au putut înființa reviste și edituri private. Multe s-au înființat, puține au rezistat. Cele cîteva care s-au consolidat au acordat și acordă onorarii, în rest se publică pro bono sau pe cheltuiala autorilor. Uniunea Scriitorilor din România (acum cu denumirea întregită) s-a menținut activă, o vreme cu prestigiul diminuat și cu unele confuzii în funcționare, apoi s-a reconsolidat și continuă să funcționeze, acordînd membrilor săi anumite forme de asistență socială și editînd o serie de reviste literare. Au fost momente și ani de mari dificultăți financiare, căci după 1990 a intervenit inflația, nu s-a mai colectat „timbrul de carte”, deși el a continuat să existe în noua Lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe din 1996, iar editurile și revistele de pe piață, nemaifiind ale statului, n-au mai vărsat onorarii către Fondul Literar. Abia în 2015 Parlamentul a reacționat la solicitările Alianței...

În fotografie trebuie să predomine Simțul, Arta și Talentul

Etienne Lonyai, cofondatorul și președintele Uniunii Fotografilor din România și unul dintre fotografii recunoscuți ai Bucureștiului începutului de secol XX, era de părere că «și fotografia, ca și pictura, o adevărată lucrare de artă, afară de tehnică, fotograful ca și pictorul trebuie să-i imprime personalitatea sa[…] Fotografului lipsindu-i […] coloritul va trebui ca din principalele tonuri ce se desprind din alb și negru ce-i pune la dispoziție negativul, să realizeze un portret desăvârșit. Portretul efectuat de un fotograf căreuia îi lipsește arta ți plastica, devine o simplă fotografie banală. După cum tabloul pictorului care nu a imprimat realul în lucrarea sa, devine o pânză mâzgălită, iar ca valoare, sub o fotografie banală. Prin urmare, în ambele îndeletniciri, în pictură ca și în fotografie trebuie să predomine Simțul, Arta și Talentul». Adrian-Silvan Ionescu- Fotografie și istoriografie-direcții și investigații, Editura Academie Române, Extras din : Revista Istorica , Serie Noua, tom XVIII, 2007 p.522.

Suport de hârtie pentru fotografii, din ateliere vieneze

La finalul secolului XIX, odată cu introducerea hârtiei în fotografie înscrisurile anexate fotografiei arătau numele fotografului, adresa atelierul și renumele fotografului redat de distincțiile primite. Suportul de hârtie era comandat, de cele mai multe ori, în ateliere vieneze; «întreaga compoziție publicitară (a fotografiei) ce includea pe lângă textul inserat armonios pentru a evidenția anumite pasaje, și ilustrații, elemente simbolice, ornamente fitomorfe etc. era imprimată pe cartoane cu flexibilitate redusă, pe care apoi fotografii își lipeau fotografiile[…] Această formă mobilă de reclamă, cu mare forță evocatoare a competențelor fotografului, a statutului studioului său, dar și a claității produsului oferit, prin implicita lui prezentare a reprezentat, din punct de vedere comercial și al competiției, chiar mai mult decât publicitatea în presă sau firma propriu-zisă a atelierului». Ana Iacob- Avangarda fotografilor din bucureşti. Repertoriul fotografiilor din patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti – Secolul XIX, p.25-26  

Metteur en scène: multă abnegație și o cultură întinsă

«Metteurului en scène i se cere pe lângă multă abnegație și o cultură întinsă, o cunoaștere a sufletului omenesc tot așà de mare, ba mai mare poate decât a actorului[…] Câte odată punerea în scenă este făcută mai dinainte, ca o schemă a tuturor mișcărilor, rămânând să fie modificată dacă la punerea în practică se va simți trebuință. Alții au ca principiu ca punerea pe scenă să fie concepută la moment; după ce s'a citit întreaga piesă, fiecare actor cu rolul în mână se va mișca, va ace trecerile etc. dupe cum va fi inspirat, rămânând ca metteurul en scène să aprobe sau nu, stabilind legătura dintre toți partenerii.» Lucia Sturdza-Bulandra-Actorul și arta dramatică, Editura Socec 1912, p.93-94  

Raporturi mai amicale între artiști @ Societatea Cenaclul idealist

Societatea Cenaclul idealist creată în 1915 reunea elevii lui G.D. Mirea, în frunte cu sculptorul Severin, își propunea să alcătuiască expozițiuni colective de artă, stabilind raporturi mai amicale între artiști și susținerea reciprocă a intereselor lor. În decembrie 1915  este organizată prima expoziție în salonul de geografie din Ateneul Român. Spre deosebire de alte expoziții unde se prezentau doar lucrări de grafică, pictură și sculptură, în cadrul acesteia se aflau într-un număr mare broderii cu acul după pictură și obiecte de mobilier. Dintre fondatorii participanți, presa releva lucrările pictorilor Athanasescu, Leon Biju (cu interioare), Dtru Brăiescu, Sofronie Constantinescu (cu studii și peisaje), Ignat Bednarik, Comănescu (cu capete de expresie), Ionescu Doru (lucrarea Singurătate i-a fost achiziționată de Anastase Simu), Alexandru Pointevin Scheletti, Elena Popea (Un talent încă prea sfios manifestat) și ale sculptorilor Horia Boambă, Alexandru Călinescu, Corneliu Mihăilescu și Alexandru Severin, cel mai prodigios, care prezenta 40 lucrări. Alături de aceștia, arhitectul Iotzu expunea mobilier, iar Elena Nistorescu broderii cu acul după picturi. Următoarea expoziție, programată pentru toamna 1916, a rămas în stadiul proiectelor - intrarea în război      

Muzeul Simu, deschis în anul 1910

În 1910 Anastase Simu a fondat în  Muzeul Simu în București, fiind primul colecționar de la noi care a considerat necesar să ridice o casă de artă cu scopul de a contribui la educație. Bogata colecție de opere de artă românească și străină a donat-o statului român în 1927. Muzeul Simu a funcționat până în anul 1960, când a fost dărâmat de autoritățile comuniste pentru a construi în locul său Magazinul de Confecții Eva. O parte din această colecție se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României, iar o alta în colecția Simu de la Pinacoteca București. Colecția cuprindea circa 1.200 de piese din toate genurile artistice: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă.   Acest articol face parte din documentarea proiectului Profesii creative: atunci și acum

Q&A management cultural

Cum se gestionau proiectele culturale în urmă cu 100 de ani în România? Prin gruparea în asociații informale sau formale (care, ca și astăzi, aveau anumite avantaje – de exemplu, Tinerimea Artistică a primit un spațiu spre folosință abia după recunoașterea oficială) și prin sprijin din partea statului sau fonduri atrase – de exemplu, prin vânzarea lucrărilor direct din expoziții (rezervarea unei lucrări se făcea prin afișarea unei cărți de vizită). Acest articol face parte din documentarea proiectului Profesii creative: atunci și acum

Vechiul management cultural: Societatea Arta Română

Statutul Societății Arta Română, publicat în revista Luceafărul din 1919: a) dezvoltarea, răspândirea și încurajarea artelor frumoase; b) organizarea expozițiunilor anuale; c) cercetarea izvoarelor de artă națională românească: pictură, sculptură, arhitectură, iconografie, țesături, scoarțe, sculptură în lemn, olărie și tot ce ține de artă decorativă rustică națională, aducându-le la cunoștința generală, prin expozițiuni, publicațiuni, conferințe, lucrări originale sau reproduceri de orice fel. Expozițiile se vor face în tot cuprinsul țării, în special în Transilvania... spre a se face cunoscute artele noastre plastice și bogăția artei noastre naționale; d) întocmirea unei biblioteci și a unei galerii de artă; e) ocrotirea tuturor monumentelor artistice; f) încurajarea oricărei lucrări de artă națională; g) susținerea membrilor care o formează și a oricărui alt camarad chiar nefăcând parte din societate. Perfect pentru 1919, nu? 🙂 Acest articol face parte din documentarea proiectului Profesii creative: atunci și acum

Vechiul management cultural: Societatea Tinerimea artistică (1901-1947)

Managementul cultural cum îl numim astăzi era gestionat de Societăți culturale. Deși întemeiată în decembrie 1901, Societatea Tinerimea artistică va fi recunoscută prin lege ca persoană morală și juridică printr-un decret din 21 aprilie 1907; va funcționa până în 1947. În aprilie 1910 se deschide a noua expoziții a Societății Tinerimea artistică în localul Panoramei, reprezentând cea mai amplă manifestare plastică cunoscută până atunci. Expozițiile Societății Tinerimea artistică din 1911, 1912, 1913, se situau la un nivel mai ridicat față de expozițiile oficiale și de cele ale Cercului artistic datorită personalității artistice ale unora dintre membrii societății – Ștefan Luchian, Jean Al. Steriadi, Iosif Iser, Dimitrie Paciurea – care reprezentau cea mai mare autoritate și un prestigiu incontestabil în lumea oficială și artistică a vremii. Pe lângă numele mari, iată încă unul: președintă de onoareera Principesa Maria. Nivelul artistic al manifestărilor Tinerimii artistice scade între anii 1914-1916, în schimb vânzările cresc. În anul 1916, cele 400 de lucrări expuse au fost vândute aproape toate.  

8.686 reprezentații teatrale în fața a 3.882 mii de spectatori: 1949

Iată câteva cifre și date statistice referitoare la anul 1949, din Anuarul Statistic al R.P.R., ediția din 1963: „În țară erau 50 de teatre și instituții muzicale, care în stagiunea 1948-1949 dăduseră 8 686 reprezentații în fața a 3 882 mii de spectatori. Erau 6 posturi de radio cu 258 mii de abonați. Funcționau 963 cinematografe (383 în 1948), cu 253 mii spectacole și 47 469 mii spectatori.. Au fost editate 2 417 titluri de cărți și broșuri, cu un tiraj total de 51 839 mii de exemplare. În fine, apăreau 83 ziare (22 cotidiene, 29 săptămânale, 22 bilunare ș.a.), cu un tiraj de 66 440 mii de exemplare. Erau de asemenea 117 reviste, cu tirajul de 33 478 mii de exemplare” sursa: Ioan Lacustă, 1948-1952, Republica Populară și România, Editura Curtea Veche, 2005, p. 86

Carne și artă în 1898

„Alte date statistice, dar din Bucureștii anului 1898, publică Adevărul din 14 octombrie. Orașul avea atunci 5 600 de hectare, 1 026 străzi și 282 071 de locuitori. În oraș funcționau: 373 medici, 127 farmaciști, 15 droghiști, 41 dentiști, 631 ingineri, 671 avocați, 597 profesori, 647 profesoare, 345 preoți, 130 ziariști (între care două femei), 851 pictori, artiști și sculptori, 249 moașe, 761 lăutari și muzicanți, 857 măcelari, 247 cofetari, 1 522 băcani și cârciumari, 110 birtași și restauratori (dintre care 8 femei), 647 frizeri și bărbieri, 23 297 servitori (dintre care 12 613 femei), 970 birjari, 210 prostituate etc. Au fost eliberate 4364 pașapoarte.”-  Ioan Lacustă, 1948-1952, Republica Populară și România, Editura Curtea Veche, 2005, p. 63 Urmărește proiectul „Profesii creative: atunci și acum” aici.
Promovarea a 5 profesii – arhitect, fotograf, curator, manager cultural și regizor a fost făcută atât din punct de vedere istoric, cât și al specificului actual, cu accent pe provocările curente ale fiecărei profesii, calitățile necesare pentru profesia respectivă, instrumentele practice de lucru și instrumente de promovare utilizate în proiecte de succes.

Proiectul este construit în jurul binomului trecut-prezent, punând în lumină unele dintre primele profesii creative din România modernă, așa cum erau în urmă cu 100 de ani, cu accent pe diversitate și toleranță, și cum au evoluat ele astăzi.  

Cele 5 profesii au fost alese ca urmare a prezenței în specificul lor a unor elemente care valorifică contribuția primilor profesioniști creativi, care făceau parte din grupuri minoritare, atât că gen, cât și că etnie, la dezvoltarea statului român modern. La începutul secolului XX, spațiul românesc era cel în care se derula activitatea primei femei arhitect (Virginia Haret), în care fotografia era susținută de lucrările unor exponenți ai minorităților naționale (unguri, germani), în care apăreau noi profesii că regizor și producător de film (ținând cont de faptul că primele filme românești apar înaintea primului război mondial). De-a lungul unei perioade de 100 de ani, aceste profesii au avut un parcurs distinct, iar proiectul de față își propune urmărirea acestei evoluții și promovarea specificului fiecărei profesii pentru facilitarea cunoașterii lui de către tineri aflați la început de carieră, dar și de operatori culturali cu experiență, care vor să colaboreze cu profesioniști din domeniile vizate.  

„Profesii creative – atunci și acum” este un n proiect marca Formare Culturală. Acesta s-a produs între iulie și noiembrie 2017 și a rămas disponibil online.

Platforma Formare Culturală, inițiată în 2012, implementează conceptul de „experiență formalizată” în formarea profesională creativă prin oferirea de traininguri, consultanță , resurse și întâlniri de networking cultural în proiecte culturale și creative.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

ce alte profesii ai vrea să investigăm?
Scrie-ne.

În cadrul Clasificării Ocupațiilor din România se poate centraliza un număr de 232 de meserii ca profesii creative, pe Subgrupele 12, 21, 26, 34 și 35.