autor: Bogdan Șerban
Numim muzică alternativă totalitatea genurilor muzicale ce nu se regăsesc în mix-ul difuzat/expus de media tradițională (radio-TV) și este opțiunea la muzica de larg consum – prin muzică de larg consum înțelegând toate categoriile de muzică difuzate pe canalele mass-media tradiționale. Inclusiv muzica clasică se regăsește mai des și mai mult pe canalele de difuzare de largă audiență. Chiar și în mediul online, artiștii și produsele mainstream au mai multă popularitate, mai mulți view-eri, deci mai mulți consumatori. Avem de-a face cu celebra dilemă – ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Cercul vicios al distribuției – canalele audio-vizuale susțin că difuzează ce dorește publicul, dar publicul dorește/consumă ceea ce cunoaște! Aici e cuiul lui Pepelea: întocmai ca orice alt produs destinat consumului, și produsele muzicale trebuie „puse pe piață”, marketate. Dacă nu au loc pe piață, nu sunt cunoscute, deci nu vor fi cumpărate, consumate. Desigur, restrângem aria de discuție la consumul produselor culturale.
Așa cum reiese din date publice colectate de mine în ultimii ani, piața tradițională fiind „ocupată” de produse culturale de larg consum, de consum imediat, temporar și de o calitate relativă (dacă nu chiar dubitabilă, întocmai ca produsele de serie), produsele culturale alternative, mai exact, autorii lor, au fost nevoiți să-și creeze propria piață, propriile canale de difuzare și popularizare. Așa se explică faptul că, în ultimul deceniu, au apărut din ce în ce mai multe „spații alternative”. Intervine, însă, un alt aspect extrem de relevant: unde nu e public mare, nu sunt sponsorizări/finanțări, întrucât sponsorii și chiar și autoritățile publice încă finanțează evenimente și/sau cumpără publicitate pe canalele care ajung la un public cât mai larg. Pe scurt, marile sume de bani încă sunt direcționate către produsele culturale mainstream. Cu toate acestea, chiar dacă tot din considerente pecuniare, câteva companii transnaționale au înțeles că publicul elevat, educat, de regulă, consumatorul muzicii alternative e cel cu o mai mare putere de cumpărare; drept urmare, au început să redirecționeze o parte (din ce în ce mai mare) din bugete către proiecte culturale alternative, cu public mai puțin numeros, dar cu o mai mare putere de cumpărare. În același timp, acest public este cel care poate molipsi, educa și crea tendințe noi pentru publicul majoritar. De menționat sunt câteva exemple:
Guerrilive este o serie de concerte începute în 2010, găzduite și transmise în direct din studioul Radio Guerrilla sau, ulterior, din Energiea. Emisiunea a avut încă de la început susținerea economică a unor mari consumatori de publicitate, care, până în momentul apariției show-ului, nu investiseră, nu-și alăturaseră brandul produselor alternative: Orange, HP, Ursus, Grolsch, Vodafone sau Globalworth.
Ursus Evolution, în 2012-2013, turneul național desfășurat în piețele centrale din București, Iași, Brașov, Cluj și plaja Constanța, ce a promovat muzica românească, a avut un line-up mix, artiști mainstream și artiști alternativi: în 2011, Iris, Cargo, Les Elephants Bizarres, The Mono Jacks, Zdob și Zdub, Luna Amară, E.M.I.L., Șuie Paparude, ROA, Parziții, Grasu’ XXL, Guess Who și Puya; în 2012, Iris, Vama, Paraziții, Vița de Vie, CTC, Byron, Raku, Guess Who, Șuie Paparude, The Mono Jacks, Toulouse Lautrec, The MOOoD și Niște Băieți. Lor li s-au adăugat artiști debutanți/ newcomer-i: East Roots, Changing Skins, Guvid, Junk & Samurai, Sophisticated Lemons, Antarctica, SickSound Crew, Paradox, Shukar Nation, Anemic Disco, Steelborn, Ultimu’ Nivel, Ska-nk.
Zilele Prieteniei Bergenbier 2013-2014 a fost un turneu național extins ce a ajuns în zece orașe (București, Cluj, Iași, Arad, Ploiești, Galați, Brașov, Craiova, Alba-Iulia și Constanța), având un line-up majoritar alternativ sau compus din artiști care nu aveau acces la media tradițională: VUNK, CTC, OCS, COMA, Shadowbox, Paraziţii, Viţa de vie, ZOB, ROA, Robin and the Backstabbers, Pinholes, Stema, Days of Confusion, Velosonics, Up to Eleven, The Speakers, Moebius, Theory of Mind, Fără Zahăr, The Kryptonite Sparks, White Mahala.
Putem corela aspectul pecuniar și cu puternica dezvoltare a spațiului online, transformat – cu ajutorul rețelelor de socializare, hub-urilor artistice, radiourilor online sau platformelor de strângere de fonduri – în canal de popularizare pentru artiștii independenți. Aici, utilizatorii/consumatorii și obiceiurile lor de consum sunt mai ușor de urmărit. Se poate contabiliza câți dintre cei care urmăresc un artist sunt și plătitori – fie prin download-uri legale, fie prin plata biletelor la evenimente; popularizarea via media tradițională nu garantează și consumatori-plătitori.
În condițiile în care artiștii independenți/alternativi nu au acces la marea piață de muzică, menținem discuția la relația de interdependență dintre spațiul online și muzica alternativă, cu plusuri și minusuri. Pe de o parte, mediul online le conferă spațiu de expunere, pe de o alta, însă, având în vedere marea diversitate de informații și direcții din online, consumatorul final (end user-ul) are o plajă de alegere semnificativ mai largă. Ca atare, eventualul consumator trebuie să știe ce și unde să caute: consumatorul e cel care se duce spre produs (dacă îl știe?!) în mediul online, în timp ce, pe canalele tradiționale, produsul vine către consumator.
Un avantaj esențial pe care internetul l-a adus artiștilor din zona alternativă a fost posibilitatea de a se auto-educa, inspira și chiar de a colabora cu artiști de pretutindeni. În condițiile în care instituțiile pentru studii culturale, cu precădere cele muzicale, sunt profund lacunare în ceea ce privește noile direcții, noua tehnologie muzicală și chiar studiul anumitor instrumente ale muzicii moderne, internetul le-a oferit posibilități de studiu și dezvoltare, inclusiv în ceea ce privește marketingul și managementul unui produs cultural. Însă, vorbim despre studii informale, nerecunoscute de autorități în domeniu, care, într-un final, nu se pot concretiza într-o meserie în sens propriu. Inclusiv din nomenclatorul oficial de profesii lipsesc încadrări din această arie profesională. Acestea ne conduc spre concluzia că artiștii sunt deseori nevoiți să se angajeze/să desfășoare alte activități pentru supraviețuire și să facă muzică doar din și pentru pasiune, rămânând în afara sistemului național de asistență socială (dacă ne gândim la pensie, ea iese din discuție de vreme ce nu au nicio încadrare juridico-socială). Și dacă, totuși, aleg și reușesc să trăiască exclusiv din muzică, se găsesc nevoiți să devină și manageri și antreprenori – lucru nu tocmai specific firilor artistice.
În ceea ce privește managementul și antreprenoriatul ar fi de menționat faptul că orice produs cultural presupune și costuri de executare. De la creația artistică până la un produs finit sunt zeci de pași ce presupun cheltuieli și investiții. Or, fără buget, multe creații fie nu depășesc granițele camerelor în care sunt create, fie sunt produse la niveluri calitative necompetitive chiar și pe o piață alternativă. În lipsa studiourilor sau din cauza costurilor de producție și post-producție, artiștii din zona alternativă reușesc cu greu să lanseze albume și dacă o fac, se întâmplă la intervale foarte mari de timp (uneori chiar piesele devin caduce). De aceea, cei mai mulți dintre ei își popularizează piesele cântându-le mai întâi la festivaluri, evenimente sau în alte ocazii, fără a avea și materiale înregistrate. De aici o serie de dezavantaje: radiourile nu-i pot difuza, audiența nu poate cumpăra suporturile audio și nici măcar descărca de pe internet. Practic, le lipsește marfa de vânzare.
Presupunem (uneori chiar se și întâmplă) că există o altă persoană care se ocupă de partea de management (deși cei din zona de alternativ sunt reticenți, de teama de a nu le fi afectat mesajul sau direcția artistică). Și aceste persoane fac o astfel de activitate din pasiune și după ureche sau după instinct. De multe ori, nici artiștii și nici cei care gestionează activitatea lor nu cunosc legislația în domeniu – privind drepturile de autor -, iar relația cu autoritățile de resort este sporadică sau chiar absentă.
În ceea ce privește partea de performance, repetiții și live-uri, instrumentele costă, partea tehnică este, la rândul ei, costisitoare; sunt elemente constitutive fără de care nu se poate vorbi despre un concert. Revenind, pentru moment, la partea de studii: ingineria de sunet este încă o materie necunoscută pentru sistemul național de învățământ; din nou, artiștii sunt nevoiți să fie autodidacți. Mai mult, pentru partea de pregătire a show-urilor live, lipsește întru totul infrastructura: nu sunt săli de repetiții (sau doar contra-cost), săli de coregrafie, ca să nu mai vorbim despre scene sau spații care să redea atmosfera scenelor profesioniste: cu sistem de lumini integrat și sistem de sonorizare la standarde de concert. Așa cum s-au construit printr-un program național săli de sport pentru licee și școli, nu s-ar putea construi și săli de repetiții?! Nu de puține ori, artiștii urcă pe scene cu sentimentul că joacă la loterie – „să vedem ce-o să iasă”; or, pentru orice om implicat în industria muzicală, nu mai e nicio noutate că partea tehnică poate ridica nivelul unui concert sau poate de-a dreptul distruge întregul act artistic. Rămânem la partea tehnică a concertelor pentru a vorbi de instrumente: artiștii independenți își cumpără instrumente uzate, la mâna a doua, nu-și permit accesorii de ultimă generație etc. Mai mult, tot ei sunt cei care le cablează/conectează, le decablează și le cară.
Privind retrospectiv și bazându-mă pe experiența personală acumulată pe parcursul ultimelor două decenii, pot susține că o mare responsabilitate (dacă nu cea mai mare) revine organismelor statale care gestionează și administrează banul public destinat culturii în general, și muzicii, în special – mă refer la administrația centrală, dar mai ales la cea locală. Sunt de notorietate festivitățile publice cu ocazia zilelor orașelor sau a altor manifestări festive în spațiile publice. Consider că ar trebui înființate comisii de specialitate (fie și temporare) la nivelul fiecărei primării care să analizeze și să contracteze artiști și spectacole într-o manieră incluzivă, spre o mai mare diversitate, în așa fel încât să se realizeze o distribuție echitabilă a bugetelor cheltuite cu ocazia spectacolelor publice. Deși suntem cu toții contribuabili, gusturile unora dintre noi nu sunt satisfăcute de oferta muzicală din cadrul manifestărilor culturale finanțate de stat. Prin intermediul autorităților executive, statul are atât obligativitatea de a veni în întâmpinarea diversității culturale, dar mai ales de a facilita accesul la produsele culturale locale.
Responsabilitatea este împărțită cu entitățile private din domeniul cultural și de divertisment; nu cred că greșesc când spun că acestea au fost mult mai receptive în ceea ce privește promovarea tinerilor artiști/a celor independenți și a creatorilor din zona alternativă – numai anul trecut, au avut loc la nivel național peste 30 de festivaluri, iar pentru anul viitor, dacă va fi posibil, post-pandemie, sunt programate un număr mult mai mare de festivaluri cu line-up exclusiv alternativ. Acest fapt vine să întărească opinia conform căreia muzica alternativă are șanse reale de a fi consumată la nivel macro, de a ieși din umbră și de a fi apreciată de un public din ce în ce mai larg, spre beneficiul tuturor – al statului, al publicului și, evident, al artiștilor.
Textul este publicat publicat în volumul 4 al Noii industriași, creativii.
///
La începutul anilor ’90, am ajuns să frecventez cursurile unei școli/facultăți alternative de actorie. Școala era creată de niște profesori universitari (Horia Deleanu, Zoe Anghel Stanca și Eugen Nicoară) care mai construiseră o asemenea formă de învățământ în Germania, la Freiburg. Licența în arta actorului o obțin ulterior, în cadru instituționalizat, la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureș.
Din 1995, în ecuația profesională apare radioul – radio Minisat Târgoviște – pe care reușesc să-l strecor printre repetiții, spectacole și turnee de teatru. Odată cu inventarea Radio Guerrilla, în 2004, mă înrolez în rândurile celor care luptă împotriva alienării via media. De 25 ani, mă închin doar radioului. O fac zilnic. Bogdan Șerban
