Arte decorative în România
Analiză sintetică
Anii 1950
În această perioadă dificilă postbelică, artele decorative sunt într-o poziție fragilă și marginală. Contextul politic este marcat de demolarea unor monumente considerate „burgheze” și de implementarea realismului socialist. Un moment definitoriu este salvarea operelor lui Brâncuși prin redefinirea lor ca „opere decorative inspirate din formele artei populare”.
Artele decorative sunt înțelese aproape literal și privite cu îngăduință neideologizată de noul regim socialist, fiind percepute mai curând cu rol aplicat, utilitar, mai aproape de zonele arhitecturale, utilitar-industriale sau de meșteșugurile casnice domestice (broderie, cusături, crestături în lemn, împletituri, păpuși etc).
Se înființează primele comisii pentru monumente istorice și apar primele reglementări în domeniu. Academia artelor decorative, înființată în 1924, și contribuția artistului Max Herman Maxy rămân repere importante ale perioadei interbelice.
Anii 1960
Este perioada unei dezvoltări semnificative a domeniului. Se dezvoltă învățământul artistic specializat prin înființarea secțiilor de pictură monumentală, scenografie, ceramică și textile la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”. Apar primele comenzi importante de stat pentru decorarea noilor construcții, în special pentru casele de cultură ale tineretului. Se organizează primele expoziții importante de artă decorativă și începe deschiderea spre Occident prin participări la evenimente internaționale.
Arta decorativă devine un instrument important în diplomația culturală – exemplu notabil fiind tapiseria „Cântare omului” de Ion Nicodim, donată sediului ONU din New York.
Se remarcă o tendință de decorativizare a artei murale și o emancipare a domeniului prin contactul artiștilor cu fabricile și tehnologia industrială.
Vasile Celmare Covor 1, proiect de fântână, Arta nr 7, 1979
Casa de cultură Mangalia
Fresca „Cultura și Sportul”, Casa de Cultură a Tineretului Vasile Roaită din raionul Grivița Roșie, București
Anii 1970
Este perioada de maximă înflorire a domeniului. Se înființează simpozioanele de creație, dintre care cel mai important este Simpozionul de ceramică de la Medgidia (1971-1977). Se dezvoltă puternic relația dintre artiști și industrie prin organizarea taberelor de creație în fabrici.
Apar conceptele de „artă ambientală” și „design”, iar granițele dintre genurile artistice încep să se dilueze.
Se organizează trienale și quadrienale de artă decorativă care devin evenimente majore ale vieții artistice. Se conturează școala românească de ceramică și se dezvoltă centre importante în țară (București, Cluj).
Programul de reabilitare hotelieră și de agrement a litoralului Mării Negre aduce comenzi importante de artă monumentală.
Anii 1980
Este perioada monumentalizării artei decorative și a marilor proiecte pentru noile construcții socialiste. Se dezvoltă puternic centrele de ceramică și tapiserie din țară. În 1985 se înființează Muzeul Ceramicii și Sticlei sub patronajul Elenei Ceaușescu.
Învățământul artistic devine în mare parte seral pentru ca studenții să poată lucra pe șantierele „magistralelor socialismului”. Se realizează lucrări importante pentru Casa Poporului și alte edificii reprezentative.
Apar noi materiale și tehnici, iar artiștii sunt implicați în proiecte de mare anvergură.
Este și perioada ultimelor manifestări importante ale perioadei comuniste, precum Trienala de Arte Decorative din 1989.
Ion Condiescu, Ambient, piatră, Arta monumentală în România Socialistă, 1973-54
Eugen Patras, Floare, element decorativ, beton, Arta monumentală în România Socialistă, 1973-51
Paul Bortnovschi, Schiță de amplasare, 1970, creion pe calc, 26×14 cm
Declinul
Perioada de după 1989 este marcată de un declin accentuat al artelor decorative.
Dispar comenzile sociale și se pierde infrastructura de producție prin închiderea secțiilor și falimentarea Combinatului Fondului Plastic. Apar noi reglementări legislative pentru protejarea patrimoniului. Se continuă unele manifestări precum Salonul de Artă Decorativă la Muzeul Național Cotroceni.
Se pierde accesul la mijloacele de producție și la specializările necesare, deși învățământul continuă să pregătească artiști în domeniu.
Multe lucrări de artă monumentală sunt distruse sau abandonate în această perioadă de transformări.
Granițele dintre genurile artistice se diluează tot mai mult, iar termenul de „arte decorative” tinde să fie înlocuit cu cel de „artă contemporană”.
Cinematograf – centrul social-cultural și comercial al cartierului Țiglina, Galați, 1962
Cinematograf Țiglina, Galați, 2018
(sursa romd.socialistmodernism.com)
transformări
Această evoluție cronologică arată cum domeniul artelor decorative și monumentale s-a transformat radical de la un deceniu la altul, fiind puternic influențat de contextul social-politic și de schimbările din societatea românească.
