Dezbaterea a avut loc cu ocazia lansării volumului „Geopolitici culturale fluide. Explorări ale diplomației culturale între practici transnaționale și spații hibride” de Oana Nasui, apărut la Editura ICR. Alături de autoare au participat Ruxandra Ivan (doctor în Științe Politice, lector la Facultatea de Științe Politice a Universității din București), Alexandru-Ionuț Drăgulin (doctor în Științe Politice, referent relații la Institutul Diplomatic Român) și Liviu Jicman (președintele Institutului Cultural Român).
Oana Nasui a deschis discuția subliniind abordarea neobișnuită a cărții, care îmbină practica de teren cu teoria riguroasă. Autoarea a explicat cum a pornit de la studiile culturale europene și experiența sa ca manager cultural pentru a explora diplomația culturală ca „temă umbrelă”, mai degrabă decât un subiect restrâns. Prima parte a volumului analizează transformările din sectoarele culturale și creative, trecând de la diplomația bilaterală și multilaterală la conceptul de polilateralism, o formă mai complexă de interacțiune culturală internațională.
Un accent deosebit l-a pus autoarea pe evoluția conceptului de „soft power” către „smart power”, subliniind că puterea culturală nu este deloc „moale” – instrumentarul cultural poate fi extrem de violent și poate provoca discuții incomode despre probleme sociale sau războaie. Această idee a fost dezvoltată în discuție de David Crombie, profesor în Olanda, care susține că nu există nimic „soft” în zona culturală, ci dimpotrivă, aceasta are o forță extraordinară. Oana Năsui a propus conceptul de „ecologie culturală fluidă” pentru a descrie ecosistemul viu de instituții, rețele, artiști, tehnologii și publicuri care formează astăzi diplomația culturală.
O temă recurentă a fost problema autorității în selecția proiectelor culturale pentru export. Cine decide că un proiect cultural sau artistic merită să fie prezentat internațional? Este vorba de instituții statale, de operatori independenți, de influenceri cu milioane de urmăritori? Autoarea a ridicat întrebări despre validarea în cultura contemporană și despre rolul actorilor non-statali care au preluat puterea de a modela narațiunile culturale globale – de la diaspora la companiile creative, de la comunități digitale la influenceri.
Liviu Jicman, președintele Institutului Cultural Român, a adus în discuție fenomenul de democratizare a diplomației culturale și adaptarea ICR la această realitate. A subliniat că ICR trebuie să își asume agenda europeană, nu doar prin proiecte punctuale și parteneriate, ci prin identificarea temelor principale la nivel european și prin promovarea acestei agende în România. Jicman a punctat că ICR, prin misiunea sa publică, are rolul de a promova dialogul cultural și agenda europeană în România, nu ca ONG sau inițiativă privată, ci ca instituție publică.
Un moment intens al discuției a vizat problema brandingului de țară. Jicman a observat paradoxul că în România se vorbește des despre produse culturale ca fiind „brand de țară” – Festivalul Enescu, Corul Madrigal, Festivalul de Teatru de la Sibiu – însă campaniile oficiale de branding național (Romania Simply Surprising, Romania Land of Choice, Explore the Carpathian Garden, Discover the place where you feel reborn) au pus accentul pe tradiții și resurse naturale, foarte puțin pe creativitatea și cultura vie a României. ICR se confruntă cu critica că ar promova latura tradițională a României, deși președintele instituției nu are această impresie, subliniind nevoia unui echilibru în discursul curatorial.
Legat de această temă, Oana Nasui a adus în discuție noul val al cinematografiei românești – filme care câștigă premii în străinătate, dar nu sunt neapărat apreciate în România și nu atrag spectatori în cinematografele din țară. Se pune astfel problema: pregătești un proiect cultural doar pentru exterior? Pentru ce tip de spațiu cultural? Europa, Orientul Mijlociu? Cum alegi să-l creezi? În campaniile de branding s-a mers „pe sigur” – munții rămân acolo și nu-i contestă nimeni, dar dacă alegi un artist și un proiect anume, vei avea întotdeauna asocierea de brand, cu riscurile pe care aceasta le implică.
Ruxandra Ivan a oferit o perspectivă teoretică solidă asupra conceptului de soft power din relațiile internaționale. A explicat că soft power se referă la „puterea de radiație” a modelului cultural – state care au un model de societate dorit de alte societăți câștigă prestigiu și influență internațională. Însă, a subliniat Ivan, pentru a face soft power trebuie să dispui mai întâi de un astfel de model cultural. Citind cartea, s-a întrebat cum este posibil ca un stat care alocă 0,17% din PIB pentru domeniul cultural să își imagineze măcar că ar putea să radieze din punct de vedere cultural, subliniind că sunt necesare mijloace financiare pe măsura scopurilor propuse.
Ivan a apreciat cartea ca fiind foarte consistentă, cu o densitate conceptuală foarte mare, o cartografie precisă a instrumentelor de export cultural și o sinteză excelentă a domeniului. A subliniat însă nevoia unei reflecții și dezbateri de specialitate în România cu privire la diplomația culturală, rolul și funcția ei, și arhitectura instituțională. A ridicat problema ambiguităților legate de conținutul produselor culturale exportate și de sistemul de subordonare administrativă al instituțiilor. Deși România se descurcă destul de bine cu resursele puține – a deținut președinția Adunării Generale UNESCO și a fost aleasă în comitetul executiv al UNESCO – întrebarea esențială rămâne: ce spune vocea României și cine decide ce spune această voce?
Ruxandra Ivan a apreciat abordarea din carte privind fluidizarea practicilor diplomatice culturale și diversitatea actorilor non-statali, dar a punctat că aceștia intervin într-un spațiu lăsat liber de stat. Când vorbim strict de diplomație culturală și despre promovarea culturii românești în afara țării prin mijloacele financiare ale statului român, ar trebui să existe o strategie coerentă. A sugerat necesitatea unei imagini clare pe care România vrea să o transmită și a unei arhitecturi instituționale adecvate. Referindu-se la tipul de promovare culturală, Ivan a făcut o remarcă memorabilă despre spectrul larg „între ieși și călușari pe de o parte și poneiul roz pe de altă parte”, sugerând că uneori România dă senzația că se mișcă dintr-o extremă în alta, lipsind coerența.
Problema diasporei românești a generat un schimb intens de idei. Ruxandra Ivan a distins între două diaspore – una mai veche din anii ’70 și una foarte recentă – care propagă modele culturale și imagini despre România destul de diferite. Oana Năsui a recunoscut că s-a concentrat pe diaspora nouă și a identificat o problemă de calitate în proiectele culturale ale unor asociații românești din diaspora – o relaționare superficială cu patrimoniul românesc, limitată la „bifarea unei bluze care seamănă cu ie și mâncarea de sarmale”. Autoarea a subliniat că există mult mai multe bucăți de patrimoniu imaterial care pot fi valorificate, dând exemplul proiectului „Gustul ca patrimoniu” din Timișoara și munca de recunoaștere a indicațiilor geografice pentru diverse mâncăruri. Problema, a punctat Năsui, este că nu este suficient să ai doar idei bune sau intenții bune – oamenii din diaspora care au asociații nu reușesc să atragă experți, iar faptul că cineva a plecat din România și spune că iubește România nu înseamnă automat că poate organiza evenimente culturale de calitate.
Alexandru-Ionuț Drăgulin a completat discuția menționând că Ministerul Român de Externe a anunțat recent că una dintre prioritățile pe termen scurt este elaborarea unei strategii pentru diaspora, pentru a reconecta comunitățile numeroase din multe state europene și a le transforma în „adevărate cărți de vizită pentru identitatea noastră națională”. A atras atenția asupra unui pericol – încercările mișcărilor de extremă dreapta de a denatura identitatea națională – și a subliniat necesitatea unei strategii prin care să menținem comunitățile din diaspora pe calea moderației, atât în politică, cât și în dialogul intercultural.
Drăgulin a dezvoltat ideea că Uniunea Europeană este astăzi „un adevărat mozaic civilizațional” și că este nevoie atât de comunicare interculturală între națiunile europene, cât și între acestea și comunitățile extra-europene care au venit în Europa – din Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Apropiat, extremul Orient, Asia, Japonia, India. Este nevoie de un dialog intercultural, de o artă de a conviețui, de a relaționa cu alte valori culturale, dar simultan de o strategie bine pusă la punct care să permită fiecărei comunități să își păstreze patrimoniul cultural și lingvistic, pentru că apartenența la națiunea de origine este printre cele mai stringente necesități sociale și politice ale unei comunități imigrante.
Liviu Jicman a intervenit pentru a clarifica o dezbatere recurentă: cui se adresează ICR – străinilor sau românilor? A explicat că, deși legea nu s-a modificat deloc în 2012 în ceea ce privește atribuțiile ICR în relația cu românii de pretutindeni, iar rolul ICR este evident acela de a promova cultura românească în lume, în primul rând străinilor, suntem de fapt într-o falsă dezbatere. Dacă ICR relaționează cu emigrația românească doar prin prisma proiectelor propuse de aceasta, indiferent de calitate, nu va realiza obiectivul de a păstra comunitățile din străinătate conectate la mediul cultural din România. Jicman a subliniat că ICR are rolul instituțional de a asigura conectarea comunităților, nu prin proiecte punctual dedicate exclusiv românilor, ci prin menținerea conectării cu oferta culturală din prezent din România – altfel, cineva care a emigrat acum 20 sau 40 de ani va vrea să aducă doar produse culturale din acel timp.
Oana Năsui a încheiat discuția menționând planurile pentru viitor: o versiune în engleză a cărții, prin coeditare, cu adăugarea unor puncte pe care nu a apucat să le dezvolte – diplomația științifică și o analiză a multitudinii de strategii instituționale privind România. A exprimat interes pentru investigarea strategiei pentru diaspora, apreciind că din modelele studiate există șanse mari de izbândă. A subliniat că diplomația culturală este și o diplomație a industriilor creative – există companii românești care lucrează internațional, „unicornii noștri” – și că este vitală acceptarea faptului că dacă cineva nu mai locuiește în România nu înseamnă că a plecat doar din supărare, ci poate fi un firesc al mobilității contemporane, o fluiditate a alegerilor fiecăruia care, adunate și puse într-un context potrivit, poate însemna mai mult decât o sumă de situații win-win, transformându-se chiar într-o putere subtilă.
Dezbaterea a avut loc marți, 18 noiembrie 2025, la ora 18:30, la Sala Mare a Institutului Cultural Român, cu ocazia lansării volumului „Geopolitici culturale fluide. Explorări ale diplomației culturale între practici transnaționale și spații hibride” de Oana Nasui, apărut la Editura ICR. Alături de autoare au participat Ruxandra Ivan (doctor în Științe Politice, lector la Facultatea de Științe Politice a Universității din București), Alexandru-Ionuț Drăgulin (doctor în Științe Politice, referent relații la Institutul Diplomatic Român) și Liviu Jicman (președintele Institutului Cultural Român).
